Jurnalul unei fete calatoare. America. Partea a II-a: Prima zi

Postat de Adinuta in Bucataras hai hui pe 5 Mai 2012, 14:50

Articol pe placul a 17 bucatarasi
comenteaza

In vremuri indepartate, dar nu atat de indepartate incat sa fie uitate, drumul de la un continent la altul era o calatorie lunga, ca cea a pasarilor migratoare ce strabateau cerul pentru a ajunge in tari mai calde. La capatul unor luni pe mare si-al rugaciunilor pentru a supravietui, imigrantii paseau in ceea ce atunci, ca si acum, era o cu totul alta lume.

Calatoria mea a fost usor diferita, desi tot in zbor: avion din Varsovia in Amsterdam, asteptat cam 20 de minute si imbarcat catre Portland. A fost si ceva stres: viza, actele, interviul de la aeroport, toate insa au fost mult mai simple decat m-am asteptat si mai putin infricosatoare. Nu am dormit pe avion in cele 10 ore de zbor. Am citit, am tras cu ochiul pe geam, m-am foit, am ascultat muzica si din cand in cand m-am bucurat in sinea mea. Sau m-am bucurat tot timpul si-n rest am avut mici pauze de la nerabdarea ce ma copleasea.

Cand am ajuns in Portland si am iesit din aeroport am inceput sa ma invart, sa ma uit, sa adulmec. Totul mi se parea familiar. Unde e senzatia de alta lume? De ceva complet nou? Parca orasul acesta seamna cu ceva de acasa, parca miroase a o insula, a Corfu sau Las Palmas. Imbulzeala. Studentii chicotesc: prima tigara pe pamant american, prima tigara. Ei da, am tinut-o apoi cu primul mar mancat in America, prima cafea si asa mai departe. A trebuit insa sa treaca o noapte ca sa imi dau seama ca sunt acolo. O noapte pe care nu am dormit-o in ciuda oboselii

La 6 dimineata eram in loby si faceam planuri ce sa vizitez. Charles, receptionistul m-a intrebat ce mai fac, cum imi este, o intrebare care m-a luat prin surprindere de fiecare data cand am auzit-o din partea cuiva strain si care m-a facut sa zambesc de-atatea ori pe zi incat a avea gura pana la urechi a devenit un mod de comunicare. Am inceput sa vorbim. Mi-a desenat pe harta, mi-a dat sfaturi, am glumit. Doua zile am mers cat din Sinaia pe varful Omu si inapoi. Poate exagerez, dar am mers mult, extrem de mult de dimineata pana seara, pe strazi, prin cateva magazine, am trecut pe la posta, prin librarii si baruri, am mancat, am vorbit cu oamenii si am baut bere extrem de buna (habar nu aveam ca berea din Portland este excelenta).

Si la un moment dat, plimbandu-ma sau mai bine spus levitand de pe o strada pe alta si avand tendinta sa fotografiez cam orice, am simtit. Da, eram clar acolo. Molfaiam o gogoasa extrem de pufoasa si foarte glazurata. Si in timp ce dintii mi se incleiau in ea, odata cu dulcele acela prea dulce a venit si senzatia clara de „Toto, cred ca nu mai suntem in Kansas” (in cazul meu Europa). Dar spre deosebire de Dorothy, nu mi-am dorit nici o secunda sa dau din calcaie si sa ma intorc rapid acasa. As fi vrut sa mai stau. Si nu neaparat pentru ca totul ar fi atat de grozav acolo (desi mie asa mi s-a parut), e un colt de lume, cu oameni obisnuiti, care au ochi si nasuri si maini, sunt si acolo masini, copaci, librarii si strazi. Si totusi e diferit. E alta mentalitate, alta arhitectura, alte senzatii. La fiecare pas ma simteam ca intr-un vis sau pe un platou de filmare. Totul mi-a parut firesc, dar fie nu chiar adevarat, fie e pur si simplu palpabil in alt fel.

A durat insa ceva timp sa se instaleze sentimentul. Zborul cu avionul nu te lasa sa intelegi nimic din ce se intampla de fapt. Esti aruncat ca Alice dintr-un luminis in Tara Minunilor si te trezesti brusc acolo. Din cand in cand te gandesti ca ai strabatut un ocean, ca ai fost luat pe sus la propriu si mutat in alt loc. 10 ore de zbor, dar totusi brusc. Dar momentele in care sa stau si sa ma gandesc efectiv la ce mi se intampla au fost rare. Stiam ca voi sta doar cateva zile acolo am incercat sa lungesc fiecare zi, de fapt, nici nu a fost nevoie de o sfortare anume, pentru ca in majoritatea timpului nu mi-a fost somn, sau foame, sau frig, desi m-a si plouat, desi am plecat in cateva dimineti de la hotel fara sa mananc nimic si am dormit de parca as fi fost in sesiune.

Ce-am vazut? Ce-am mirosit? Ce-am gustat? Mai bine va arat fotgrafii. Sunt vii, colorate, le-am facut si mai colorate pentru ca asa imi amintesc totul. A fost atat de intens, incat uneori ma intreb daca s-a intamplat sau doar am visat totul, sau e dintr-un alt film care nu e chiar viata mea. In general stiu sa scriu si pot sa pun in cuvinte ce vreau, insa imi este greu sa explic cum si de ce m-am indragostit acolo si cum imi venea sa imbratisez copacii si-am incercat sa ma abtin ca sa nu par foarte ridicola. Stiu ca sunt subiectiva, nici nu vreau sa va arat o America din carti sau statistici, sau reviste, ci pe cea din inima mea.

In episodul urmator, va voi povesti despre Portland si de ce trebuie pastrat ... ciudat :)

Citeste si partea I!

Comentarii (16)

05.05.2012, 23:41

Multumesc!

Gabicel, de asta imi esti draga, ca esti distiapta si buna .. si iubitoare :*

Dia, tot te iau cu mine, am zis

Rocsy, au fost bune, dar totusi foarte glazurate. Dupa doua eram indulcita bine.

Ruxy, asa e, fericirea e cu mine, oriunde as fi, nu trebuie sa ma intorc neaparat acolo. Daca ai sti insa cat timp mi-a luat sa imi fiu suficienta mie, fara sa exclud insa pe altii, ci asa, sa nu astept ca fericirea sa vina de undeva sau de la cineva? ... cam mult, dar cred ca am ajuns acolo

05.05.2012, 23:50

Despre ce a definitivat America sunt multe de spus, nu as zice neaparat ca englezii si irlandezii, in contextul unei uniuni alcatuite din destul multe state, fiecare foarte diferite intre ele, chiar si la capitolul prietenie. Nu stiu cat este formata America de cei care ajung acolo si cat ii formeaza ea pe ei, prin asimilare sau integrare. Depinde si in prezenta cui spui ce natie a definitivat America. Un lucru pe care l-am simtit clar acolo a fost ca a trebuit sa fiu destul de atenta ce si cum spun intr-un grup de oameni unde se gaseau si doua persoane cu origini din Hawaii, trei afroamericani, un asiatic, un chinez, doi indieni, trei mexicani, toti americani, insa ... cred ca intelegi la ce ma refer.

In Irlanda sau Anglia nu am fost inca, asa ca te cred cand spui ca e diferit. De Anglia am auzit insa de multe ori ca oamenii sunt politicosi si de treaba, dar si oarecum distanti sau reci. Nu insinuez ca nu ai dreptate, ci cred ca exista un anumit tip de comportament, pe care il cred oarecum tipic american si care a fost format acolo, pe acel pamant, in acel context, de foarte multi factori, nu toti pozitivi.

06.05.2012, 15:53

Minunat! Astept continuarea!

Adauga comentariu
    • :))
    • :)
    • :D
    • =D>
    • >:D<
    • :x
    • :-*
    • :S
    • >:)
    • :">
    • :((
    • :(
    • ;)
    • :P
    • =))
    • :-h
    • :-q
    • :-bd
    • <:-P
    • :-??
    • \:D/
    • ;;)
    • @};-
    • ~O)

Portia de lumina

La gura sobei

Nu de puţine ori am spus că-mi plac poveştile, căci, recunosc, recitindu-le, îmi aduc aminte de clipele în care copilăria se împărţea între fabuloasa lume a eroilor de pe alte tărâmuri ori din timpurile în...

Cu mucii-n fasole?

Trei vibraţii scurte cu ecoul din blatul mesei au dat startul soneriei telefonului meu. Desigur, când pleacă în forţă The Second Waltz (Shostakovich) parcă nu-ţi vine să răspunzi din prima, ai lăsa melodia ...

SUNTEM CEI MAI VESELI ȘI ACTIVI BUCATARAȘI

Felicitări!Un email de confirmare a fost trimis pe adresa ta.
Pentru a-ți valida contul, te rugăm sa dai click pe acest link.
Eroare!
Vă rugăm verificați datele introduse și reincercati!
Atentie!
Aceasta adresa de email este deja in baza noastra de date

Abonează-te la newsletter și intră în gașca noastră!

La Multi Ani,
Sărbătoriților de astăzi

TOP
utilizatori

7490 puncte

6130 puncte

5470 puncte

5280 puncte

4620 puncte

CONTACT

Bucataras.ro
hello@bucataras.ro

GĂTIM, RÂDEM
ȘI GLUMIM, PE:

Prajitura Lamaita
  • 28

    L

  • 29

    MA

  • 30

    MI

  • 01

    J

  • 02

    V

  • 03

    S

  • 04

    D