Poate mulți se întreabă de ce vorbesc despre infuzarea ceaiului verde când foarte multă lume vorbește despre acest ceai și cum se infuzează. Răspunsul este simplu: Eu am început să beau ceai ca orice român, într-o țară fără tradiție în consumul de ceai și unde oricum se consumă foarte multă cafea, adică într-o cană cât mai mare, în care se afla un pliculeț pe care scria „Ceai verde” peste care turnam apă cât mai fierbinte şi îl lăsam la infuzat până îmi aduceam aminte de el. Apoi mă chinuiam să beau infuzia amară, despre care credeam că e plină de substanţe benefice.
După un timp am aflat că lucrurile nu stau chiar aşa, iar când am gustat din prima ceaşcă infuzată de cel care urma să-mi devină maestru de ceai, mi-am dat seama că trebuie să aflu și eu cum să pun în valoare așa o plantă minunată, primind în același timp, maximum de beneficii.
Multe persoane, ca și mine, nu apreciază gustul amar al ceaiului verde și atunci preferă să nu-l mai consume. Acest lucru se întâmplă mai ales pentru că ceaiul verde nu trebuie să aibă gustul acela foarte amar, apropiat de cel al pelinului. Dacă infuzia are acest gust, înseamnă că nu a fost preparat corect. Şi mi se pare şi mai trist faptul că oamenii sunt informaţi greşit de cei care ar trebui să ştie cum se prepară ceaiul, cei care vând ceai. Şi nu vorbesc aici numai despre comercianţii români, ci şi despre cei din alte ţări, cum este Franţa care se presupune că are tradiţie în consumul de ceai.
Prepararea ceaiului verde este ceva mai pretențioasă, în sensul că trebuie să se țină cont de mai multe variabile. Și vorbim aici despre calitatea ceaiului în primul rând. Și vă spuneam în articolele anterioare că ceaiurile la plic sunt, de cele mai multe ori, de calitate inferioară. Pentru aceste tipuri de ceai, temperatura folosită poate ajunge, în unele cazuri, aproape de 89 de grade Celsius, temperatură folosită mai ales pentru ceaiurile negre și se infuzează o singură dată. Pentru tipurile superioare de ceai, temperatura nu depășește de obicei 70 de grade, iar infuzarea multiplă este chiar recomandată. Așadar, chiar dacă ceaiul este mai scump, prin infuzarea multiplă costul scade, dar beneficiile sunt pe măsura calității ceaiului.
Oamenii cu care am discutat despre infuzarea multiplă erau foarte mirați de această tehnică, ei considerând că beneficiile și calitatea infuziei scad prin infuzări multiple. Acest lucru nu este adevărat. La prima infuzare, se dizolvă, în primul rând cofeina. Așadar, prima infuzie, va fi ușor astringentă și revigorantă. La infuzările ulterioare, substanțele ce se dizolvă mai greu, au șansa de a se regăsi în infuzie. Așadar, a doua infuzare va fi mai bogată din punct de vedere nutrițional decât prima. Mie îmi place, de cele mai multe ori, a treia infuzare, pentru că are un gust delicat și neașteptat de dulce.
Ceaiurile de calitate superioară pot fi infuzate de pâna la 5 ori, gustul fiind diferit de fiecare dată, iar timpul crește după fiecare infuzare.
După calitatea ceaiului, a doua variabilă este apa folosită. De obicei, pentru ceaiul verde se folosește apa moale care pune în valoare gustul fructat sau floral al ceaiului.
Materialul vasul folosit pentru acest tip de ceai poate varia de la sticlă la ceramică, însă de cele mai multe ori este preferat porțelanul, pentru culoarea sa pală care scoate în evidență culoare infuziei, dar și pentru că este un bun conductor de căldură. De asemenea, vasul trebuie preîncălzit la „temperatura de lucru”.
Cantitatea de ceai recomandată pentru 150 de ml de apă este de 2 grame (o linguriță de bucătărie cu vârf, pentru aproape toate tipurile de rulare ale ceaiului).
Având originile în China, ceaiul verde se găsește sub nenumărate forme de la ace la semilune. Ceaiul verde chinezesc este relativ ușor de indentificat după formă, culoare și miros. Forma urmărește de obicei liniile curbe, ceaiul fiind rulat sub formă de sferă (Gunpowder, Dragon Pearls) sau semicerc ( Chun Mee, Pi Lo Chun), în timp ce cele japoneze urmează, de cele mai multe ori, liniile drepte, fapt care se datorează și procesului de prelucrare. În timp ce ceaiul chinezesc este cules și prelucrat manual prin prăjire, ceaiul japonez se cultivă mecanic și se aburește, tehnică ce impune frunzelor forma de ac de pin. Tocmai datorită modului de culegere, grădinile chinezești par dezorganizate, tufele de ceai având forme neregulate, în timp ce grădinile japoneze sunt așezate la linie, iar tufele au formă regulată, ușor arcuită.
Când vine vorba de culoare, ceaiul chinezesc are un aspect ușor prăfuit, în timp ce cel japonez este mult mai lucios, iar mirosul celui japonez se distinge prin note marine, iar cel chinezesc prin note mult mai ierboase.
Deoarece ceaiul chinezesc este prelucrat manual, foarte multe persoane preferă să-l spele. Spălarea ceaiului se realizează prin turnarea peste ceai a unei cantităţi mici de apă, care se păstrează în vas câteva secunde, iar apoi se aruncă. În acest mod, praful şi impurităţile ce s-ar putea găsi în ceai sunt îndepărtate. Acestă tehnică este folosită și pentru ceaiurile post-fermentate, caz în care spălarea ceaiului este obligatorie, pentru a ajuta ceaiul să se deschidă.
Așa cum ceaiul este ajutat să se deschidă, sper că am reușit să vă deschid și eu calea către o ceașcă de ceai mult mai parfumată și mai plăcută la gust.
În imagine: China Anhui Tai Ping Green Special- ceai chinezesc foarte rar ale cărui frunze de până la 15 cm sunt presate între fâșii de bumbac pentru a obține această formă neconvențională.
Chiar aveam nevoie de niste carbuni 
