Mărturisesc că nu sunt nici pe departe o persoană care să accepte orice. De multe ori greşit cred că ştiu mai bine decât alţii cum să realizez anumite lucruri şi că nu pot fi foarte uşor păcălit. Asta e. Nimeni nu e perfect. Şi pentru a vă demonstra acest lucru azi am să vă fac o demonstraţie personală, scrisă, despre cum furat fiind de mirajul lucrurilor ce se spune că ne fac viaţa mai uşoară, am pierdut o juma’ de zi din viaţă făcând ceea ce detest cel mai mult, anume lucruri, activităţi, ce unora le face mare plăcere. Iată cu stau lucrurile. Am fost la cumpărături. Unora le place shopping-ul la nebunie. Sunt persoane ce şi-ar dori să trăiască în magazine, persoane ce ar cumpăra non stop, persoane ce ar pipăi fiecare produs şi l-ar întoarce pe toate feţele. Eu nu. Pentru mine e un chin să merg la un supermarket. Dar, sunt momente în care trebuie să faci şi compromisuri. Şi mergi acolo, cauţi un loc de parcare cât mai aproape de uşă şi de cărucioare, pentru a nu merge prea mult pe jos, te cauţi prin buzunare pentru fisa necesară căruţului şi de cele mai multe ori nu o ai şi te iau căldurile. În fine, intri în clădire şi începe distracţia, sau nebunia, după caz. Nu uitaţi un aspect, afară poate fi foarte frig sau foarte cald, nu contează pentru că înăuntru e temperatură constantă, mai rece la alimente. Dacă în viaţa de zi cu zi te-ar pune cineva să mergi 5 km pe jos ai spune că e duşmanul tău. Păi în magazin faci 10 km fără să vrei, alergi, te învârţi, te întorci, probezi, mănânci ceva că se găseşte din belşug, pui în cărucior şi din aia şi din cealaltă şi în sfârşit e gata. Plus de asta mai e şi fundalul sonor. O muzică pe care nu o ascultă nimeni întreruptă de un glas strident ce cheamă nu ştiu ce coleg la un raion oarecare unde aşteaptă câte un client fericit pentru achiziţia ce e gata să o ducă acasă. E gata de ieşire, dar trebuie să mai treci şi pe la casă. Una nu e deschisă, alta e full, cealaltă e cu o persoană ce aşteaptă să vină cineva de la raion cu codul ce nu exista pe nu ştiu ce produs şi iar mai mergi iar către altă casă împingând căruţul. Dacă vă întrebaţi cumva ce treabă are asta cu blogul meu şi cu Dumnezeu, iată şi explicaţia. În aceste locuri, supermarketuri, uiţi de viaţă, uiţi anotimp, uiţi de timp, uiţi de Dumnezeu. Dacă te plimbi mult şi degeaba pe acolo, unde nu sunt geamuri decât la ieşire, uiţi de tot. Mintea e ocupată doar pentru factorul cumpărare. Când ieşi de acolo te izbeşti de realitate. Afară s-a făcut noapte, ai rămas fără bani şi cu 5 pungi în mână pline de produse care nu-ţi trebuiau neapărat (nu toate). Afară vezi că de fapt există mizerie, gropi, frig sau cald, grijă şi mai presus de toate privind spre cer îţi aduci aminte de Dumnezeu, pentru că înăuntru singurul dumnezeu este banul, deoarece el este cel ce dictează şi coordonează toată mişcarea acelor cărucioare care aparent sunt conduse de oameni. Nu trebuie neapărat să fiţi de acord cu mine. Poate vă face plăcere să mergeţi la cumpărături. Mie nu. Pentru că acolo totul este artificial, acolo totul este o iluzie, o iluzie a unei vieţi frumoase petrecute într-un spaţiu aproape atemporal în care aproape că uiţi de faptul că eşti om, atenţia fiind îndreptată exclusiv spre cele pe care ochiul doreşte să le vadă, aşa, cum odinioară au privit protopărinţii la fructul oprit.
Am preparat o delicioasă rețetă de Paste cu sos Gorgonzola și mușchi de vită.
citeste mai mult
